Istoria Baroului Timiș

 

      În fiecare an, la 25 ianuarie, avocaţii membri ai Baroului Timiş, sărbătoresc “Ziua Baroului”, în baza Hotararii adoptata de catre Consiliul Baroului.
În urmă cu câţiva ani, ca urmare a unor lucrări de reparaţii efectuate la sediul Baroului din Palatul Dicasterial, a fost descoperit în arhiva baroului, procesul-verbal de constituire a Camerei Avocaţilor Timişoara, eveniment care a avut loc la data de 25 ianuarie 1875 când în clădirea Primăriei Timişoara, sub conducerea Preşedintelui Tribunalului Timişoara, avocaţii din Banat s-au întrunit într-o şedinţă extraordinară şi au pus bazele primei Camere a Avocaţilor din teritoriul ce la acea dată aparţinea statului ungar.
      Au fost prezenţi avocaţi din actualul judeţ Timiş, din judeţul Caraş Severin, din localităţi care în momentul de faţă aparţin Serbiei – Vârşeţ, Pancevo, Alibunar, Biserica Albă, Becicherecu Mare (Zrenianin), precum şi din localităţi care din punct de vedere administrativ, în momentul de faţă aparţin judeţului Arad. Un mare număr de avocaţi au transmis adeziunea lor la înfiinţarea Camerei, în formă scrisă, rugând adunarea generală de constituire să primească adeziunile respective, iar avocaţii să fie consideraţi membri ai nou înfiinţatului organism profesional.
      Înfiinţarea Camerei Avocaţilor ca organ conducător al ordinului avocaţilor a fost posibilă datorită apariţiei Legii nr. 34 din 1874, lege ce permitea avocaţilor să se organizeze într-un corp profesional propriu, cu organe de conducere proprii, cu reguli precise privind primirea în profesie, desfăşurarea stagiului, obţinerea examenului de definitivat, constatarea abaterilor disciplinare şi aplicarea sancţiunilor disciplinare celor ce încălcau dispoziţiile legale.
Şi anterior apariţiei Legii nr. 34 din 1874, în Banat au existat şi şi-au desfăşurat activitatea o serie de avocaţi iluştrii, printre care amintim: Eftimie Murgu, Vicenţiu Babeş, Aloisiu Vlad, Constantin Rădulescu, Simion Mangiuca, Pavel Rotariu, Alexandru Mocioni, Emanoil Ungureanu, Coriolan Brediceanu, George Dobrin, Alexandru Marta, Traian Vuia, Gheorghe Gârda, Cornel Grofşorean, etc. 
      Şedinţa de constituire a Camerei l-a ales în unanimitate în calitate de preşedinte pe avocatul timişorean Mauriţiu Sulyok.
În această reglementare, Camera Avocaţilor a funcţionat până în anul 1920 când Ministerul Justiţiei, prin secretariatul general din Cluj a emis Ordonanţa nr. 16248/1920 prin care au fost dizolvate Camera Avocatilor şi Consiliul Camerei, conducerea fiind subordonată comisarului guvernamental. În acea perioadă această demnitate era ocupată de către Mihai Gropşianu, cel care în perioada 1922–1924 avea să devină decanul Baroului Timiş.
      La data de 7 februarie 1921 a fost convocată adunarea generală a membrilor Camerei Avocaţilor Timişoara care a hotărât transformarea camerei în barou care devine astfel continuatorul de drept al Camerei înfiinţate în anul 1875. Cu acea ocazie a fost ales primul decan roman al baroului în persoana avocatului Aurel Cosma.
În dezvoltarea Baroului Timiş pot fi reţinute mai multe etape:
      Perioada cuprinsă între 1921 şi 1930, dominată de o serie de frământări generate de unificarea profesiei ca urmare a revenirii teritoriilor româneşti la Regatul României, când s-au depus eforturi susţinute pentru unificarea legislaţiei ce reglementa organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, reglementări diferite în Regatul României, faţă de cele din provinciile istorice alipite. Este perioada în care avocaţii din întreaga ţară declanşează greva generală (martie 1926) ca urmare a nemulţumirilor faţă de politica dusă de Ministerul Justiţiei privind onorariile avocaţiale, legea privind accelerarea judecăţilor, înfiinţarea corpului portăreilor. În anul 1926 are loc la Timişoara primul congres al avocaţilor, organizat in Banat, la care au participat reprezentantii tuturor Barourilor din tara, Ministrul Justitiei precum si alti reprezentanti ai Ministerului.

      Perioada cuprinsă între anii 1930-1948, dominată de mişcările corpului de avocaţi pentru stabilirea unui principiu proporţional între avocaţii români şi avocaţii de alte naţionalităţi care reprezentau un procent important din membrii Baroului (70% din numărul avocaţilor), în condiţiile în care naţionalităţile reprezentau un procent de 30% din numărul populaţiei. Se desfăşoară acţiunea de românizare a barourilor hotărâtă de congresele de la Bucureşti şi Târgul Mureş, se înfiinţează Asociaţia Avocaţilor Români Creştini care va avea un rol determinant în păstrarea unui echilibru între avocaţii români şi de alte naţionalităţi.
      În această perioadă se remarcă toleranţa avocaţilor de naţionalitate română din Barou, faţă de colegii aparţinând celorlalte naţionalităţi. Este perioada în care au loc incidentele din anul 1936 generate de anumite manevre pe care avocaţii evrei şi maghiari le-au întreprins cu scopul de a-şi impune în conducerea baroului proprii reprezentanţi.
      Această perioadă se încheie cu acţiunile de epurare impuse de conducerea statului român, acţiuni care au urmărit îndepărtarea din profesie a elementelor valoroase, bine pregătite profesional, cărora li se aduceau de multe ori acuze imaginare, hotărârile comisiilor de epurare devenind definitive şi executorii au sfârşit prin îndepărtarea din corpul profesional a unui număr impresionant de avocaţi.

      Perioada anilor 1948-1954, deşi foarte scurtă, a adus deservicii enorme profesiei prin aceea că a dus la înlăturarea din corpul profesional a unui mare număr de avocaţi, au fost desfiinţate barourile si au apărut colegiile de avocaţi, au fost infiintate plafoanele in sensul ca un avocat putea sa realizeze venituri pana la nivelul unui plafon stabilit de lege, depasirea acestuia fiind interzisa, s-au creat premizele pentru colectivizarea profesiei, a sporit rolul şi influenţa organelor de partid în activitatea avocaţilor, s-a trecut la un control riguros al activităţii desfăşurate de către corpul profesional, corp care îşi pierdea tot mai mult din independenţa dobândită anterior.

      Perioada cuprinsă între 1954-1989 poate fi caracterizată ca fiind cea mai tristă din istoria baroului. Corpul avocaţilor trece în subordonarea directă a Ministerului Justiţiei, devenind o direcţie în cadrul acestui minister (Direcţia notariatelor, avocaturii şi jurisconsulţilor), avocatura ca profesie pierzandu-si complet indepenenta. Conducerea colegiului era numită într-o primă fază de către Ministerul Justiţiei, preşedintele colegiului era persoană salariată, numărul consilierilor era foarte redus, iar organele de conducere ale profesiei trebuiau confirmate de către organul local de partid.
      În această perioadă se depuneau eforturi susţinute de către Ministerul Justiţiei pentru ca avocatura să devină auxiliara justiţiei. Prin pregătirea profesională a avocaţilor se urmărea ca avocatul să devină “un auxiliar al justiţiei”, pentru realizarea acestui obiectiv Ministerul Justiţiei elaborând numeroase planuri de măsuri. În cadrul pregătirii profesionale se urmărea formarea unei conştiinţe noi a avocatului, se încerca obligarea avocaţilor să aprofundeze învăţătura marxist-leninistă, avocaţii erau obligaţi ca în pledoarie să invoce practică judiciară sovietică.
      Este introdusa o evidenta speciala a cauzelor in care figurau cetatenii straini, desfasurarea procesului trebuind raportata conducerii Ministerului Justitiei. Cetatenilor straini li se repartizau de catre Conducerea Colegiului cei mai bine pregatiti avocati care trebuiau sa informeze conducerea despre cele intamplate la fiecare termen de judecata. Ca o curiozitate, majoritatea cetatenilor straini care aveau procese pe rol erau sovietici iar obiectul acestor procese il constituiau stabilirea pensiilor alimentare. Aceasta evidenta a cetatenilor straini s-a mentinut pana in anul 1989, cu precizarae ca cetatenii straini achitau onorariul in valuta prin schimb valutar, urmarindu-se atent incasarea acestor onorarii.
      Este perioada in care avocatii erau obligati sa presteze munca patriotica la santierele de irigatii din cadrul Judetului, iar mai apoi la CAP-uri, unde-si aduceau contributia la strangerea recoltelor.
      Un rol nefast în dezvoltarea profesiei l-a avut serviciul de cadre al Baroului care prin informaţiile colectate şi depuse la dosarele avocaţilor, de multe ori acestea fiind nereale, a creat grave neajunsuri acestora.
      După anul 1968 se acordă o mai mare independenţă corpului profesional, se încearcă a se acorda atenţie sporită adunărilor generale, conducerea Colegiului era aleasă de către adunarea generală, dar organul de conducere trebuia confirmat de către organele locale de partid.
Pentru pregătirea profesioanală a avocaţilor se organizau de către Colegiu cursuri în cadrul grupelor profesionale, avocaţii erau îndemnaţi să urmeze cursurile Universităţii de marxism-leninism, conducerea colegiului trebuia să urmeze cursuri de pregătire organizate de către Ministerul Justiţiei în cadrul Academiei Ştefan Gheorghiu.
      Unii din membrii Baroului solicită consiliului aprobări pentru înscrierea la doctorat, aprobări care se dădeau de către conducerea Colegiului, cu avizul organului judeţean de partid şi al direcţiei de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei.

      O etapă nouă începe după evenimentele din decembrie 1989, când membrii Baroului Timiş, alături de ceilalţi avocaţi din ţară hotărăsc ieşirea de sub tutela Ministerului Justiţiei, revenirea la formele tradiţionale de exercitare a profesiei prin înfiinţarea baroului. Se desfăşoară o activitate intensă pentru modificarea legislaţiei existente, perfecţionarea acesteia, etapă care se încheie odată cu apariţia Legii nr. 51/1995 ce consfinţea independenţa deplină a profesiei de avocat şi crea premizele privatizării profesiei prin apariţia noilor forme de exercitare a profesiei, cabinetele individuale de avocat, cabinetele asociate, societăţile civile profesionale.
De la înfiinţarea Baroului, în rândurile acestuia au activat avocaţi de valoare morală şi profesioanală începând cu primul decan român al Baroului, Aurel Cosma, urmat de avocaţi iluştrii - Mihai Gropşianu, Liviu Cigăreanu, Victor Mercea, Adrian Brudariu, Aurel Baciu, Ioan Ţenchea, Gheorghe Ciorman, Constantin Ghimicescu, Tiberiu Coracu, Traian Ieremiciu, Borislav Popovici, Tiberiu Cernescu, Victor Bâca, Aron Mihancea, Ioan Hampu, toţi aceşti decani şi-au adus contribuţia la dezvoltarea profesiei de avocat şi la menţinerea Baroului Timiş pe unele din primele locuri ale avocaturii din România.
      Ar fi dificilă nominalizarea unor colegi iluştrii care au activat în cadrul Baroului Timiş deoarece numărul lor este foarte mare, iar a aminti numai pe unii dintre aceştia ar fi o mare nedreptate.
      Trebuie menţionat faptul că încă de la înfiinţarea corpului profesional al avocaţilor, aceştia au fost în primele rânduri ale luptei duse pentru reîntregirea neamului românesc, mulţi dintre avocaţi făcând parte din rândurile Partidului Naţional Român, din componenţa căruia făcea parte elita intelectualilor bănăţeni.
Dupa instaurarea administratiei romanesti in Banat, Statul Roman a facut apel la avocati, sa intre in administratie, ocupand inalte functii administrative. Au ocupat demnitatea de Prefect al Judetului Timis, urmatorii avocati: Aurel Cosma, Nicolae Imbroane, Coriolan Balta, Iuliu Coste, Antoniu Bogdan, Liviu Cigareanu, Valeriu Boleantu, Aurel Ciobanu, Coriolan Baran, Dimitrie Nistor, Tiereanu A. Emil, Alexandru Roscoban, Gant Dumitru.
Au ocupat demnitatea de Primar al Timisoare, urmatorii avocati: Carol Telbisz, Cornel Grofsorean, Lucian Gheorghevici, Coriolan Baran, Coriolan Balta, Nicolae Table, Emil Tiereanu, Ilie Radu, Iosif Petric.
      În perioada anilor ’40 când în Banat s-au refugiat un mare număr de avocaţi din celelalte zone ale ţării, avocaţii bănăţeni i-au primit pe confraţii lor cu multă căldură, ajutându-i să se integreze în cadrul Baroului, iar ca semn de apreciere, avocatul Victor Baciu, refugiat din Târgu Mureş, a fost ales şi a ocupat demnitatea de decan al Baroului.
      Extras din “Istoria Baroului Timis” Colectia Paideia, Timisoara, ianuarie 2010

 

 RECENZIE
la lucrarea „Istoria Baroului Timiş”
aparţinând Domnului avocat Lazăr GRUNEANŢU,
Decanul Baroului Timiş,
membru al Comisiei Permanente a Uniunii Naţionale a Barourilor din România

 

       Monografia Domnului avocat Lazăr GRUNEANŢU, Decan al Baroului Timiş, ni se înfăţişează în forma unui demers pe care l-am perceput – în egală măsură – ca fiind inedit şi interesant.
       Încă din debutul acestei lucrări – pe care, în mod natural, autorul o intitulează „Istoria Baroului Timiş” – cititorul este atras într-o veritabilă abundenţă informaţională, legată de istoria Banatului şi a oraşului Timişoara. Impresia lăsată în prima parte a acestei cărţi, este aceea a unei sintetice şi totuşi generoase prezentări, în date istorice, a unei provincii care nu a fost niciodată pur românească (voi cere celor care nutresc prea consistente sentimente naţionale, să mă ierte pentru această din urmă afirmaţie); este un lucru ştiut (chiar dacă mai puţin acceptat de către unii) faptul că, de-a lungul istoriei sale, Banatul a aparţinut fie mai vechiului Regat medieval al Ungariei, fie Porţii Otomane, fie Imperiului Casei de Habsburg, fie structurii dualiste Austro-Ungare; şi tot atât de adevărat rămâne şi faptul că această istorică provincie a sfârşit prin a fi în mod paşnic împărţită între două ţări a căror istorie s-a împletit în mod firesc, dată fiind vecinătatea lor – România şi Sebia. Poate că tocmai această realitate a făcut ca în mândra Cetate a Timişoarei, primii avocaţi să fie de naţionalitate sârbească (sau cel puţin să aibă o origine ce numai slavă putea fi, dat fiind numele acestora). Un Pavel PRETCO (atestat încă din anul 1785), un Pavel IOANOVICI sau un Ilarie VLAHOVICI (cei din urmă dovediţi cu certitudine a funcţiona în anul 1812), sunt doar trei dintre avocaţii Banatului, care au servit această nobilă profesie în Timişoara sau prin împrejurimile ei şi care susţin cele anterior notate.

       În cea de-a doua parte a lucrării sale, autorul surprinde – cu talentul sistematizării specific dascălului de istorie – evoluţia justiţiei şi dezvoltarea profesiunii de avocat în Banatul de până la 1875. Ne-a impresionat comentariul pe care Domnul avocat L. Gruneanţu îl face în această secţiune a cărţii Domniei Sale, cu privire la amprenta pe care „absolutismul lui Bach” a lăsat-o asupra profesiei de avocat în Banatul românesc de după 6-7 martie 1849. Autorul observă cu subtilitate următoarele: reevaluarea cunoştinţelor juridice în persoana tuturor avocaţilor din zona Banatului, nu avea, în realitate, semnificaţia unei verificări „a cunoştinţelor de specialitate”, ci pe aceea de „verificare a orientării politice” ale acestora. „Această măsură poate fi considerată ca primul atentat al puterii asupra profesiei de avocat” (pag. 32). În contextul politico-istoric al zilelor noastre, ne întrebăm (nu fără o indefinibilă amărăciune) dacă nu cumva riscul unor astfel de „atentate” a rămas actual, în pofida pretenţiilor de europenizare pe care le tot auzim alegate la tot pasul?
       Dincolo însă de vicisitudinile istoriei, nume de rezonanţă pentru cultura acestei ţări s-au legat de exerciţiul acestei liberale profesiuni care este avocatura; Domnul Lază GRUNEANŢU îi menţionează cu această ocazie, printre alţii, pe: Eftimie MURGU – „după opinia multora […] cel mai mare jurist pe care Banatul l-a dăruit poporului român” (pag. 43), Vicenţiu BABEŞ – „mare luptător pentru întregirea ţării” (pag. 44), Emanuil UNGURIANU – cel care se bucura de faima unui „avocat corect şi cinstit”, fiind astfel cunoscut şi de către „magistraţii unguri care erau convinşi că nu susţine o cauză nedreaptă” (pag. 47), Coriolan BREDICEANU – cel ce „şi-a câştigat un renume de specialist în materie penală” (pag. 48); Carol TELBIS – înnobilatul primar al Timişoarei (pag. 49), Traian VUIA – inventator şi jurist de fineţe, ce şi-a dobândit titlul de doctor în drept cu o lucrare „menţionată de către comisia de acordare a titlului de doctor ca exemplară pentru toate facultăţile de drept din monarhia austro-ungară” (pag. 51).

       A treia secţiune a lucrării Domnului Lazăr GRUNEANŢU este dedicată istoricei date de 25 ianuarie 1875, ocazie cu care se naşte practic structura pe care astăzi o numim Baroul Timiş. Autorul cărţii recenzate observă faptul că la data de 25 ianuarie 1875 are loc Adunarea Generală de Constituire a Camerei Avocaţilor din Timişoara, structură care va funcţiona în baza Legii cu nr. 34 din 4 decembrie 1874, act normativ care dădea avocaţilor posibilitatea de a se constitui într-un propriu corp profesional. În această perioadă mulţi avocaţi erau de naţionalitate sârbă; acestora le urmau ca pondere, nemţii, maghiarii şi, într-o mică măsură, evreii. Situaţia se va schimba pe fondul dramaticelor schimbări istorice de după 1930, atunci când pe fondul cultivării sentimentelor xenofobe şi antisemite în societatea românească, cei care aparţineau altor etnii decât cea română, au fost îndepărtaţi inclusiv din structurile profesionale specifice ale avocaţilor.

       Cea de-a patra secţiune a monografiei recenzate este dedicată de către autorul ei, evoluţiei avocaturii în spaţiul românesc, până la 1 Decembrie 1918, data desăvârşirii unirii tuturor ţinuturilor româneşti într-un singur stat. Cu această ocazie, Domnul L. GRUNEANŢU observă cu insistenţa iubitorului acestor locuri, faptul că la 25 ianuarie 1875, s-a „constituit temelia organizării corpului profesional al avocaţilor din Banat”, iar „Camera Avocaţilor din Timişoara a fost prima cameră constituită pe teritoriul Ungariei, urmată la scurt timp de înfiinţarea Camerei Avocaţilor din Szeged şi a Camerei Avocaţilor din Arad” (pag. 65).
       Este evocată personalitatea ilustrului avocat Coriolan Brediceanu, cel despre care – în plină epocă a unor complicate şi nu mai puţin sinistre procese politice – se spuneau următoarele: „Prezenţa lui Brediceanu la bară era echivalenta dinamitei. Interpelările lui derutau, argumentările amuţeau, iar concluziile zdrobeau. Dialectica lui substilă, cunoaşterea perfectă a legislaţiei şi a faptelor deveneau nimicitoare” (pag. 65). Cel ce scrie astăzi aceste rânduri se întreabă cu speranţa unui optimist temperat: Unde şi când se vor mai auzi prin sălile Dicasterialului timişorean pledoarii care să fie astfel percepute, precum erau cele ale bănăţeanului Coriolan Brediceanu? În care timpuri subtilitatea şi consistenţa construcţiilor de tip argumentativ ori eleganţa şi talentul oratoric veritabil se vor întoarce în sălile Palatului de Justiţie din Capitala Banatului românesc, încăperi abrutizate astăzi (nu de puţine ori) de sunetul mult prea sintetic al telefoanelor mobile ori de dialogurile „leguminoase” ori lipsite de coeziune, purtate în pretoriul instanţelor timişene? Las timpul să răspundă la aceste maliţioase întrebări.

       În a cincea secţiunii a lucrării sale, Domnul L. GRUNEANŢU ne înfăţişează o veritabilă frescă a organizării şi funcţionării justiţiei, dar şi a avocaturii în perioada istorică de după unirea Transilvaniei şi a Banatului cu Regatul României.
       Cu acest prilej, se face vorbire despre adunarea avocaţilor din Banat, întrunită în Sala Mare a Curţii cu Juri din cadrul tribunalului, la iniţiativa comisarului guvernamental Mihai Gropşianu, la data de 7 februarie 1921. Motivaţia era una simplă şi, în contextul istoric dat, firească: se dorea înlocuirea mai vechii Camere a Avocaţilor din Timişoara cu Baroul Avocaţilor din Timişoara, această din urmă structură fiind compatibilă cu maniera de organizare a profesiei de avocat în Regatul României, la care s-a alăturat, prin unificare şi Banatul, începând cu data de 1 Decembrie 1918.
       Dar perioada interbelică nu a fost în exclusivitate „romanţată” pentru avocaţii din Banat. Şi aceasta fie şi numai pentru că, la 8 martie 1926, membrii Baroului Timiş hotărăsc intrarea în grevă, în esenţă, întrucât portăreii instanţelor şi acestea însăşi fuseseră transformate prin lege în adevăraţi perceptori fiscali. Creşterea fiscalităţii de tip judecătoresc a determinat o scumpire fără precedent a activităţii de înfăptuire a actului de justiţie în România acelor vremuri, ceea ce echivala, în realitate, cu o mascată dar dureroasă, denegare de dreptate la nivel sistemic-instituţional. Din nou, Domnul avocat L. GRUNEANŢU, în calitate de autor al lucrării asupra căreia ne-am luat libertatea de a ne apleca, evocă un fenomen a cărui contemporaneitate ne şochează. Nu sunt oare astăzi – la fel ca în mult lăudata perioadă interbelică (mărturisesc că nu am înţeles niciodată de unde atâta optimism la unii, atunci când vine vorba de cei douăzeci de ani ai României dintre cele două dureroase mari războaie mondiale) – actuale aceleaşi acute probleme? Nu sunt oare astăzi percepute instanţele de judecată ca fiind adevărate organe fiscale, preocupate nu atât de subtilele probleme de drept cu care uneori se confruntă, cât de evaluarea bunurilor asupra cărora poartă disputa judiciară, spre a putea mai apoi stabili sarcina fiscală a reclamantului în fiecare litigiu în parte? Fără cuvinte …

       Cea de-a şasea secţiune a cărţii Domnului avocat L. GRUNEANŢU abordează evoluţia profesiei de avocat în Banatul dintre 1930 şi 1948. Este amintită acum Legea pentru organizarea corpului de avocaţi, act normativ care aduce două notabile schimbări în organizarea profesiei, şi anume: a) licenţiaţii şi doctorii în drept, foşti funcţionari ieşiţi la pensie, nu se mai pot înscrie sau reînscrie în barou şi nici profesa după primirea drepturilor de pensie; b) femeia avocat care se căsătoreşte păstrează capacitatea deplină în exercitarea profesiei, iar femeia măritată va putea cere înscrierea în corpul avocaţilor şi va putea exercita profesia cu deplină capacitate, fără a avea nevoie de autorizarea soţului său.
       Iniţial, în această perioadă istorică, organizarea profesiei de avocat cunoaşte un moment de liberalizare, respectiv de deschidere pentru un număr însemat de jurişti.
       Tot acum, îşi face apariţia corpul avocaţilor publici, care îşi desfăşurau activitatea în cadrul serviciilor de contencios ale ministerelor şi ale altor autorităţi ori instituţii ale statului. Acest corp avea o existenţă paralelă faţă de cea a avocaţilor „tradiţionali” (pag. 91), însă s-a putut constata, la vremea aceea, o trecere a multor persoane dintr-un corp în altul (în ambele sensuri), ceea ce denota faptul că cele două structuri profesionale îşi recunoşteau, una alteia, prestigiul şi se tratau cu egală deferenţă.
       Dar această etapă de dinainte de instaurarea regimului comunist în România, a cunoscut şi fenomenul de epurare a avocaţilor, determinat de apariţia Legii cu nr. 643 din 19 decembrie 1944. Oficial, prin acest din urmă act normativ, s-a urmărit eliminarea din avocatură a persoanelor care „s-au pus în slujba hitlerismului şi fascismului” ori care „au propagat idei contra principiilor democratice” , săvârşind „acte de teroare, schingiuiri sau omoruri” (pag. 116). În realitate, începuse în liberala profesie pogramul de factură comunistă. Procedura de cercetare a pretinselor fapte era sumară, iar în cazul în care se stabilea vinovăţia celui cercetat, acesta era exclus din profesie, printr-o decizie ce nu trebuia motivată şi care, chiar anterior epuizării căilor de atac (a apelului şi, respectiv a recursului) avea caracter executoriu. Autorul cărţii recenzate observă însă cu pertinenţă faptul că „prin acţiunea de epurare, s-a urmărit îndepărtarea din profesie a avocaţilor valoroşi, prin fabricarea unor acuzaţii mincinoase de către unii colegi de breaslă, […] care erau dominaţi de invidie şi ură personală” (pag. 117). S-a adăugat la acest ruşinos fenomen, înscrierea unor avocaţi în partidul comunist (eventual, în cel social-democrat), gest care le-a adus propulsarea în funcţii şi demnităţi, în cadrul structurilor de organizare a profesiei sau în stat. Din păcate, caracterul devenise un bun greu truvabil în cazul multor trăitori ale acelor vremuri …

       Secţiunea a şaptea a lucrării Domnului L. GRUNEANŢU este dedicată organizării profesiei de avocat în România comunistă, respectiv în perioada 1948-1989. La data de 17 ianuarie 1948, intră în vigoare Legea pentru desfiinţarea barourilor şi înfiinţarea colegiilor de avocaţi. Fără doar şi poate că într-o epocă istorică prea puţin prietenoasă la ideea liberalismului profesional, avocatura nu putea scăpa aşezării ei în canoane ceva mai strâmte şi, oricum, sub tutela unei autorităţi de stat. Practiv, în această perioadă, structurile profesionale de organizare a profesiei sunt plasate sub tutela Ministerului Justiţiei, iar veniturile ce puteau fi obţinute de către avocaţi, au fost supuse unei serioase limitări. Autorul monografiei recenzate observă faptul că, în această perioadă, „modul în care era prevăzută înscrierea în colegiu precum şi modul în care se soluţiona recursul [împotriva rezoluţiei iniţiale date cererii de acces în profesie – prec.n.] a deschis calea unor grave abuzuri […], căci avocaţii de alte naţionalităţi (îndeosebi evrei şi unguri) care făceau parte din comisiile interimare de analiză a cererilor „au folosit prilejul pentru achitarea unor poliţe avocaţilor români pentru poziţia avută de aceştia în perioada anilor 1930-1940 când s-a declanşat politica de românizare a barourilor” (pag. 125). Iată cum un gest excesiv din trecut s-a constituit într-un bun pretext pentru un răspuns radical într-un prezent istoric foarte greu de înţeles pentru noi, cei de astăzi. Probabil că atare fenomene au fost şi mai sunt posibile pe fondul lipsei de solidaritate şi, implicit, pe cel al absenţei unei veritabile fraternităţi între membrii aceluiaşi corp profesional…
       În această perioadă istorică, politizarea şi încercarea de îndoctrinare a corpului avocaţilor devine vizibilă. „Stagiile” de instrucţie includeau în mod obligatoriu lecţii de marxism-leninism, iar „valorile societăţii socialiste, multilateral dezvoltate” au fost în mod impus însuşite şi de către corpul avocaţilor. Toate acestea însă nu au lipsit acest corp de propriile şi autenticele sale elite. Şcoala juridică românească – chiar reorganizată după canoanele comuniste – a continuat să furnizeze străluciţi absolvenţi, unii dintre aceştia abordând avocatura în numele unei oneste credinţe în valori ce azi par uitate: probitatea profesională, pregătirea perpetuă, stăruinţa raţională, imaginaţia salvatoare, dăruirea faţă de client şi durerile sale. Nu poate fi omis nici faptul că tot în această perioadă „de istorie schilodită”, începând cu anii '60 ai secolului trecut, îşi refac apariţia avocaţii intelectuali, cei care aveau puterea, dar şi talentul, de a da corpului profesional de care aparţineau, prestigiu şi chiar măreţie.

       Începând cu secţiunea a opta a cărţii, autorul întreprinde o prezentare succintă, dar atractivă prin informaţiile furnizate, a structurilor de conducere a camerei avocaţilor (baroului) Timiş, structuri între care nu puteau fi omise consiliul baroului (al colegiului), decanii şi prodecanii (de la înfiinţarea din 25 ianuarie 1975 şi până la 31 decembrie 2009), cu privire specială asupra unor decani ai Baroului Timiş, începând cu Aurel COSMA şi Mihai GROPŞIANU şi terminând cu Dr. Aron MIHANCEA şi Ioan HAMPU.

       Partea a unsprezecea a lucrării este dedicată de către autorul ei dezvoltării profesiei de avocat în Banatul de după 1990. Domnul L. GRUNEANŢU reuşeşte, în sinteză, să prezinte cititorului cărţii aspecte dintre cele mai diverse, legate de organizarea avocaturii pe meleagurile bănăţene. Apariţia Legii cu nr. 51/1995, liberalizarea profesiei şi implicaţiile acestei liberalizări în ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea structurilor profesionale ale avocaţilor din Banat, „suferinţele” Baroului Timiş legate de lipsa unui spaţiu adecvat de desfăşurare a activităţii, intrarea în profesie, controlul autonom de organizare a formelor de exercitare a profesiei, implicarea Baroului Timiş în viaţa culturală şi academică a regiunii sunt doar câteva din elementele ce nu scapă ochiului şi, respectiv, peniţei celui care, în calitate de autor al cărţii recenzate prin aceste rânduri, a avut şi ocazia de a exersa managementul specific, în calitate de prodecan şi mai apoi, de decan al Baroului Timiş.

       A douăsprezecea parte a cărţii abordează problema sensibilă a protecţiei sociale a avocaţilor. Organizarea Casei de Asigurări a Avocaţilor a constituit o preocupare majoră a Domnului avocat L. GRUNEANŢU. Domnia Sa s-a implicat direct în organizarea Casei după anul 1990 şi în stimularea tuturor avocaţilor de a-şi onora – la timp, integral şi cu onestitate – obligaţiile financiare faţă de fondul administrat de această Casă. În fond şi la urma urmei, este în interesul tuturor avocaţilor – mai tineri sau mai vârstnici – ca contribuţiile la fondul administrat de Casa de Asigurări a Avocaţilor să fie la timp plătite şi astfel, din raţiuni de minimă solidaritate de breaslă, fiecare avocat ajuns la momentul pensionării sale, să poate culege, în mod natural, pensia ce i se cuvine.

       În sfârşit, a treisprezecea parte a lucrării este rezervată legăturilor internaţionale ale Baroului Timiş, pe care această structură le-a iniţiat şi ulterior dezvoltat, îndeosebi după anul 1990. Autorul cărţii pe care ne-am luat libertatea de a o recenza, insistă asupra contactelor pe care Baroul Timiş le-a avut (şi pe care le mai are încă) cu structurile echipolente din Serbia, Ungaria şi Franţa.

      Cartea se încheie cu un set impresionant de anexe, fotocopii ale unor documente vehiculate de-a lungul timpului în cadrul Baroului Timiş, liste ale avocaţilor membri (definitivi, stagiari, incompatibili sau chiar excluşi), fotografii care surprind evenimente din istoria mai veche sau mai recentă a Baroului.

       Era nevoie oare de o astfel de carte? Din punctul nostru de vedere, răspunsul vine de la sine. Cartea se impune a fi citită, chiar şi în forma unei răsfoiri frivole. Ea oferă cititorului său imaginea unei lumi fascinante, cu durerile şi împlinirile ei. Dar mai presus de orice, cartea transmite valoroase informaţii despre oameni, pe care Domnul L. GRUNEANŢU nu se sfieşte să-i descrie (cu un talent pe care i l-am bănuit, dar pe care mărturisim că acum, în cunoştinţă de cauză, îl şi invidiem); nu la întâmplare, ci prin faptele lor, aşa cum au fost ei şi aşa cum au făcut ca şi Baroul Timiş să fie astăzi: o cetate puternică, construită în folosul celor care – voit sau nu – au fost aduşi de viaţă într-una din „sălile paşilor pierduţi” ale instanţelor a căror menire este aceea de a împărţi dreptatea în România zilelor noastre.
       Mă voi feri să arăt Domnului L. GRUNEANŢU recunoştinţă pentru gestul său publicistic. Nu am nici căderea şi nici mandatul să o fac şi mi s-ar părea oricum fanfaronistic. Dar îmi rezerv dreptul să cred că monografia Domniei Sale nu îl poate lăsa indiferent pe nici un practician al dreptului (cel puţin din această parte a ţării). Cartea are capacitatea de ne spune – nouă celor care astăzi exercităm această dificilă profesiune care este avocatura (şi mai ales celor trăitori pe pământuri bănăţene) – că avem o istorie, un trecut, că venim de undeva şi că „nu suntem fără de părinţi”. Iar dacă în urma noastră stau umbre precum cele ale unui Murgu ori Brediceanu sau ale unui Cosma ori Ţenchea, cel care cu modestie semnează aceste rânduri, nu poate fi pătruns decât de sentimente de mândrie, pe care orice bănăţean – născut sau asimilat – ar trebui să le încerce. Nu ar avea nimic de pierdut. Dimpotrivă.


Timişoara, 11.01.2010


Dr. Cristian CLIPA
Avocat în Baroul Timiş,
Lector universitar la Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative a
Universităţii de Vest din Timişoara